„ Keep the magic alive ”, au fost ultimele lui cuvinte înainte să închidă.
Inima mi-a stat în loc. Credeam că e o farsă a vreunui prieten, dar vibrația vocii avea acea fragilitate pe care o auzisem doar în interviurile lui cele mai sincere. Mi-a spus că nu are mult timp, dar că a simțit nevoia să sune un număr la întâmplare, undeva departe, unde muzica lui încă mai vindeca suflete.
A doua zi, televizoarele din întreaga lume anunțau tragica veste. Michael Jackson nu mai era. Mi-am privit telefonul ore în șir, căutând în registrul de apeluri o dovadă, dar lista era goală. Niciun apel primit. Rămăsese doar mirosul vag de parfum de gardenii în cameră și o liniște care îmi spunea că, înainte de a pleca, Regele Pop a vrut să se asigure că muzica lui încă mai are unde să aterizeze.
Mi-a vorbit despre oboseală, despre repetițiile epuizante pentru „This Is It” și despre dorința lui de a fi, măcar pentru o clipă, un om invizibil care se plimbă prin ploaie. Nu m-a rugat să-i păstrez secretul, pentru că știa că oricum nu m-ar fi crezut nimeni.
Povestea începe într-o seară obișnuită de iunie, în București, când telefonul meu vechi, un model care abia mai ținea bateria, a început să vibreze pe noptieră. Era o oră târzie, iar numărul de pe ecran era unul privat, cu multe cifre ciudate, de parcă venea dintr-o altă dimensiune.
